Articolul este realizat de Dr Erica Vulcan
In anul 1916, savantul roman, Nicolae Paulescu (1869-1931) a descoperit insulina, numita de el pancreina. Deoarece a fost chemat in serviciul Armatei Romane in timpul Primului Razboi Mondial, acesta publica rezultatele finale ale cercetarii in anul 1921. Nicolae Paulescu a obtinut drepturile de brevet pentru metoda sa de fabricare a pancreinei in 10 aprilie 1922.
Intre timp, in februarie 1922, medicul Frederick Grant Banting si biochimistul John J.R Macleod de la Universitatea din Toronto, Canada si-au publicat lucrarea despre utilizarea cu succes a insulinei, pentru prima data, unui pacient uman. Cei doi oameni de stiinta au fost recompensati pentru aceasta descoperire, cu premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicina. Cu toate acestea, in ciuda controverselor legate de descoperirea insulinei, rolul savantului roman este recunoscut in toata lumea. Nicolae Paulescu a fost ales postmortem membru al Academiei Romane, iar in anul 1993 Institutul National de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice din Bucuresti este numit in cinstea sa Institutul National de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice “Prof. Dr. N.C. Paulescu”.
Insulina este un hormon secretat de catre anumite celule din pancreas, numite celule beta pancreatice. Pe masura ce nivelul glucozei (zaharului) din sange creste, pancreasul produce insulina, al carei rol principal este de a ajuta celulele organismului sa preia glucoza din sange pentru a fi transformata in energie sau pentru a fi depozitata. Cand nivelul glucozei din sange incepe sa scada, pancreasul produce un alt hormon, numit glucagon, care semnaleaza ficatului sa elibereze glucoza depozitata. Astfel, prin interactiunea acestor doi hormoni, insulina si glucagonul, se asigura un nivel constant al glucozei in sange, necesar intregului organism, in special creierului.
In prezent, insulina reprezinta singurul medicament care este capabil sa asigure supravietuirea pacientilor cu diabet zaharat de tip 1 (numit in trecut diabet zaharat insulinodependent).
In cazul pacientilor cu Diabet zaharat de tip 2 (numit in trecut Diabet zaharat non-insulinodependent), terapia cu insulina este indicata in situatia in care prin terapia non-insulinica, cu antidiabetice orale (ADO), nu se mai poate obtine un control glicemic adecvat, necesar prevenirii complicatiilor diabetului. De asemenea, terapia cu insulina este recomandata in situatiile in care terapia cu ADO este contraindicata (afectare hepatica sau renala severa) sau toleranta la terapia cu ADO este redusa din cauza efectelor adverse, in prezenta complicatiilor acute ale diabetului zaharat (cetoacidoza diabetica sau starea hiperglicemica hiperosmolara), in prezenta episoadelor de stres metabolic acut – infectii, abdomen acut chirurgical, infarct miocardic, accidente vasculare cerebrale sau in perioadele pre-, intra- si post-operatorii, in sarcina, alaptare si in diabetul zaharat gestational (diagnosticat in saptamanile 24-28 de sarcina).
– Analogii de insulina cu actiune rapida intra rapid in actiune, se administreaza cu 15-20 de minute inainte de masa, dar se pot administra si in timpul mesei sau dupa aceasta. Au durata scurta de actiune, de aproximativ 3-4 ore;
– Insulinele cu durata scurta de actiune intra putin mai lent in actiune comparativ cu analogii de insulina cu actiune rapida, de aceea se administreaza cu aproximativ 30 de minute inainte de masa. Durata de actiune este de aproximativ 6 ore.
– Analogii de insulina cu durata lunga de actiune asigura un nivel constant al insulinemiei si au o durata de actiune de aproximativ 24 de ore. De obicei, se administreaza o data pe zi, la aceeasi ora.
– Insulinele cu actiune intermediara au un varf de actiune la 6 – 10 ore dupa administrare si o durata de actiune de 14 – 18 ore. Se administreaza de obicei, de 2 ori pe zi.
Seringile de plastic de unica folosinta cu ac detasabil sau nedetasabil reprezinta metoda standard de administrare a insulinei. La ora actuala exista dispozitive de administrare a insulinei mai usor de folosit de pacienti, cum sunt stilourile (pen-urile) preumplute, care se arunca dupa terminarea sau expirarea insulinei si stilourile de insulina care dispun de rezerve si pot fi refolosite dupa terminarea sau expirarea insulinei prin inlocuirea cartusului.
Insulina poate fi administrata si prin intermediul pompelor de insulina, mici dispozitive computerizate, care pot livra insulina fie intr-o doza constanta, fie intr-o doza brusca pentru a asigura substitutia bazala de insulina si substitutia prandiala de insulina, in felul acesta obtinandu-se un bun control al diabetului.
Cel mai nou dispozitiv aprobat de FDA (Food and Drug Administration) pentru tratamentul pacientilor cu diabet zaharat de tip 1 este sistemul MiniMed 670G care monitorizeaza continuu nivelurile glicemiei si regleaza automat eliberarea de insulina bazala in functie de valorile glicemice ale utilizatorului.
Insulina se administreaza subcutanat, regiunile cele mai folosite pentru administrarea sa fiind peretele abdominal, bratele, coapsele si fesele. De regula, pacientii isi pot autoadministra corect insulina, doar la nivelul peretelui abdominal sau la nivelul coapselor. Se recomanda schimbarea frecventa a locului de administrare a insulinei in cadrul aceleasi zone pentru a evita aparitia lipodistrofiei (noduli elastici de dimensiuni variabile) si variabilitatea absorbtiei insulinei.
Articolul este realizat de Dr Erica Vulcan
Medic specialist diabetolog, RMN Diagnostica Brasov.
Asociatia Acces la Sanatate © 2024
DESPRE PROIECT
Contact rapid
